Astăzi, pentru subiectul acesta, nu vom vorbi doar despre automobile, ci și, în treacăt, despre electrocasnice.


Recent, televizoarele Samsung au părăsit discret piața de retail a electrocasnicelor din China. În primele patru luni ale anului 2026, cota Samsung pe segmentul online de televizoare color a rămas la doar 1,33%, iar pe cel offline la nici 3,54%, volumul anual de livrări contractându-se de la un vârf de 2,55 milioane de unități la mai puțin de 500 de mii.



Aproape în același timp, vânzările cumulate lunare ale Hyundai și Kia în China au coborât sub 10.000 de unități, cota de piață rămânând la doar 0,6%. Doi reprezentanți ai electronicelor de consum și ai automobilelor din Coreea au ajuns la un nivel similar pe piața chineză.



Astfel, în spațiul public a prins rapid contur o narațiune familiară: valul coreean se retrage, producătorii autohtoni preiau locul, iar industria televizoarelor repetă scenariul de descoperire a vehiculelor cu energie nouă. Hisense și TCL, pe segmentul Mini LED, au ajuns cu specificațiile „să frece Sony pe jos", iar Samsung de astăzi este Sony și LG de mâine.


Această judecată este pe jumătate corectă. Este un fapt că televizoarele autohtone au recuperat și chiar au depășit parțial concurența pe plan hardware; dar a echivala simplist premiumizarea televizoarelor cu „strivirea prin schimbarea benzii" din cazul vehiculelor cu energie nouă înseamnă subestimarea celui mai încăpățânat prag al acestei industrii.


La capitolul hardware, producătorii autohtoni au recuperat într-adevăr decalajul


Dacă ne uităm doar la tabelele de specificații și la profunzimea lanțului de aprovizionare, încrederea de care se bucură astăzi televizoarele premium autohtone este mult mai solidă decât acum cinci ani.


Pe piața internă de televizoare color premium, cota de vânzări a brandurilor chinezești este deja de 2-3 ori mai mare decât cea a brandurilor străine; pe piața globală de televizoare premium, cota cumulată a Hisense și TCL a urcat la 39%, la un pas de cei puțin peste 40% ai Samsung plus LG. Hisense a fost prima care a produs în masă RGB Mini LED, cu un an întreg mai devreme decât termenul planificat de Sony; SQD Mini LED de la TCL se aliniază direct, la luminozitatea de vârf și acoperirea gamutului de culori, cu Sony Bravia 9 și LG G5. Rata de producție internă a panourilor depășește 60%, iar lanțul integrat de cipuri, retroiluminare și asamblare finală se află în propriile mâini, ritmul de iterare fiind greu de ținut de brandurile străine.


Cu alte cuvinte, la capitolul „ce materiale pot folosi, cât de mult îndrăznesc să îngrămădească", segmentul premium autohton nu mai are nevoie să privească în sus la Sony și LG. Pentru televizoare Mini LED de aceeași dimensiune și același nivel de zone de dimming, prețul Sony este de obicei cu 30% până la 50% mai mare decât al Hisense și TCL, în timp ce specificațiile hardware pe hârtie nu sunt neapărat superioare.



Dar acel strat subțire de „hârtie de fereastră" este tocmai motivul pentru care premium este premium


Problema apare dincolo de parametri.


Numărul de zone de retroiluminare al Sony X95L pare „jalnic" în fața flaghipurilor autohtone, dar în recenziile presei străine controlul haloului său este superior celui al Samsung din aceeași perioadă, iar redarea negrului la Bravia 9 este descrisă ca „aproape de OLED". Motivul nu stă în numărul de LED-uri, ci în modul în care cipul XR judecă punctul focal al imaginii, simulează relațiile de adâncime și în îmbinarea profundă dintre sistemul de programare a retroiluminării și algoritmii de calitate a imaginii. Cipul XR de la Sony face „decizii coordonate între elemente": mai întâi stabilește unde se va uita ochiul uman, apoi face culoarea, contrastul și claritatea să lucreze coordonat în jurul acelui focar, în loc să optimizeze fiecare indicator separat.


Progresele cipurilor autohtone sunt reale. Hisense Xinxin H7 a realizat controlul simultan al luminii și culorii, iar TSR AI de la TCL iterează continuu pe îmbunătățirea dublă, în cloud și pe terminal, dar logica centrală înclină tot spre „a procesa mai bine fiecare zonă în parte", iar decalajul față de Sony în detectarea focarului și coordonarea între elemente nu poate fi acoperit pe termen scurt doar prin putere de calcul. Un indicator mai intuitiv este latența de răspuns a retroiluminării: unele modele autohtone au un răspuns al dimming-ului local de două ori mai lent decât LG C3, iar în scenele în mișcare apar ușor de distins cu ochiul liber halouri și trenări. Numărul de zone se poate dubla peste noapte, dar capacitatea de programare — „fiecare LED știe când trebuie să se aprindă, cât de tare și când să se stingă" — are nevoie de algoritmi și de timp pentru a se maturiza.



LG reprezintă un alt tip de barieră. Poziția sa monopolistă pe panourile OLED autoemisive face ca „negrul pur" și „contrastul infinit" să rămână avantaje pe care tabăra LCD nu le poate nivela complet prin numărul de zone. Segmentul premium autohton recuperează agresiv pe traseul Mini LED, dar pe această ramură tehnologică a OLED, LG deține în continuare dreptul de a defini regulile.


Mai merită plătită astăzi prima de preț pentru Sony și LG


Răspunsul depinde de ce anume cumperi de fapt atunci când cumperi un televizor.


Prima de preț la Sony nu cumpără parametri, ci „lipsa bătăii de cap". Cu aceeași sursă de imagine, cipul XR de la Sony poate procesa detaliile din zonele întunecate și contururile personajelor astfel încât „să fie confortabil fără nicio ajustare", iar controlul trenării la compensarea mișcării rămâne de top în industrie. Pentru consumatorii care nu vor să studieze numărul de zone, luminozitatea de vârf sau rata de acoperire a gamutului și vor doar să aprindă televizorul și să vadă imaginea „corectă", această primă de preț are substanță reală. Prima de preț la LG se sprijină mai mult pe avantajul fizic al panoului OLED în sine și pe caracterul ireductibil al traseului autoemisiv în scenariile de vizionare în cameră întunecată.


Dar prima de preț se subțiază. Seria J de la Sony, cu defecțiuni frecvente de lipsă a sunetului, a fost inclusă pe lista neagră de platformele de reclamații, iar fisura în reputație — flaghipurile care se strică imediat după ieșirea din garanție — erodează fundația credinței în „marea doctrină Sony". Retragerea Samsung a dovedit deja că, atunci când lanțul de aprovizionare chinez nivelează decalajul tehnologic și când toleranța tinerilor consumatori la prima de brand tinde spre zero, „aura străină" în sine nu constituie un motiv de cumpărare. Mașinile coreene au demonstrat și mai devreme aceeași logică: poziționarea în clește — „mai ieftine decât japonezele, mai premium decât autohtonele" — a fost umplută peste noapte de producătorii autohtoni prin „electricul mai ieftin decât termicul", iar când percepția de brand se solidifică drept „ieftin și demodat", încercarea de a o mai trage înapoi vine prea târziu. -26-27


Cum ar trebui să aleagă concret consumatorul obișnuit


Dacă prima ta cerință la cumpărarea unui televizor este imersiunea pe ecran mare și „să obții mai mult cu aceiași bani", premiumul autohton este în prezent alegerea mai rațională. La Mini LED de peste 85 de inch, configurațiile oferite de Hisense și TCL la numărul de zone, luminozitatea de vârf și ecranul antireflexie nu pot fi practic egalate de Sony și LG la același preț. Lanțul de aprovizionare integrat al panoului și al produsului finit înseamnă un ritm de iterare mai rapid, iar flaghipul cumpărat anul acesta nu va fi înjunghiat prea tare pe la spate de propriul produs mid-range anul viitor.



Dacă standardul tău de evaluare a calității imaginii este „acuratețea nuanțelor de piele, gradarea scenelor întunecate și fluiditatea mișcării la vizionarea de Blu-ray original în cameră întunecată" și nu ești dispus să pierzi timp ajustând parametri, modelele cu cip Sony XR rămân răspunsul cel mai lipsit de griji. Dar trebuie să accepți două premise: specificațiile hardware nu sunt superioare, iar prețul este vizibil mai mare. Modelele Sony de gamă joasă nu merită atinse — acelea sunt plătite pur și simplu pentru logo.


Dacă ești un adept convins al OLED și urmărești controlul luminii la nivel de pixel și contrastul infinit, LG rămâne prima alegere pe acest segment de nișă. Prezența autohtonă pe OLED nu va schimba această configurație pe termen scurt.


Ce are nevoie premiumul autohton nu este „replicare", ci „război de poziții"


Înlocuirea vehiculelor termice de către cele cu energie nouă s-a produs pe un traseu în creștere: rata de penetrare a sărit de la o singură cifră la peste 50%, tortul creștea, iar fiecare mușcătură a pionierilor era din ceva nou. La televizoare nu este așa. Industria în ansamblu se contractă pe stoc existent, ciclul de schimbare se măsoară în ani, iar consumatorii nu își vor schimba mai devreme televizorul de acasă, care încă se vede bine, doar pentru că „a renăscut producția autohtonă". Aceasta înseamnă că premiumul autohton nu poate înlocui brandurile străine cu viteza cu care vehiculele cu energie nouă „răstoarnă masa într-un an-doi".


Nici „retragerea" Samsung nu este o înfrângere, ci o contracție strategică după ce au fost făcute calculele: profitul de pe un televizor vândut nu ajunge nici la o fracțiune din cel al unui cip de memorie, așa că au tăiat retailul de terminal care nu aducea bani și au plusat pe semiconductori și producție de vârf — pur și simplu au rămas la masa de joc într-o altă poziție. La fel și Sony: contracția sa este o renunțare deliberată la scară, pentru a apăra cu înverșunare înălțimile de profit ale calibrării calității imaginii și ale ecosistemului de conținut.


Așadar, ceea ce trebuie să ducă cu adevărat televizoarele autohtone nu este o bătălie de anihilare decisă rapid prin tabele de specificații și război de prețuri, ci un război de poziții în care, pe fiecare segment de preț și în fiecare scenariu de utilizare, să construiască picior cu picior „certitudinea calității imaginii" și „încrederea în brand". Recuperarea hardware-ului a luat cinci ani; recuperarea calibrării algoritmice și a mentalului de brand poate lua mai mult. Vestea bună este că hârtia de fereastră a fost deja crăpată; vestea proastă este că spargerea ultimului strat nu se face tocmai prin îngrămădirea de materiale.